Au trecut aproape 200 de ani de când România – cu unele îndemnuri de către otomani, ruși, austrieci, britanici și francezi – a discutat pentru prima dată construirea unui canal care să lege Dunărea de Marea Neagră.

Porțiunea sa principală a râului curgea spre nord și spre sud, iar construcția unei căi navigabile de 40 de mile est-vest va stimula comerțul internațional. Delta Dunării pur și simplu nu era propice pentru navigație și transport maritim.

Chiar și după ce România și-a asigurat independența în 1878, progresul a fost lent în ceea ce părea a fi un proiect mare și dificil de inginerie civilă. În 1948, însă, odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și căderea Cortinei de Fier, liderul român Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a vizitat pe omologul său Iosif Stalin la Kremlin.Stalin l-a instruit să construiască canalul, indiferent de costuri sau obstacole. (Nu sa obosit să-l informeze pe Gheorgiu-Dej despre planurile secrete pentru o bază submarină sovietică în apropiere.) România, unul dintre cele mai tratabile state satelit ale URSS, a ascultat.

Ministrul de Externe Anna Pauker s-a lăudat că „construim canalul fără burghezie și împotriva burgheziei”, iar pe tot parcursul șantierului au fost montate bannere care afișau acel slogan marxist (erau două ramuri, nord și sud, care se bifurcau la Poarta Alta) în nordul Dobrogei. Destul de adevărat; Canalul Dunăre-Marea Neagră nu era locul celor de rafinament burghez. Lagărele de închisori și lagărele de muncă forțată împrăștiau zona. Prizonierii politici – mulți dintre ei fermieri care rezistaseră eforturilor de colectivizare – au fost luați din închisorile din toată țara, li s-au înmânat târnăcoape, lopeți și roabe și puși la muncă.

Între 60.000 și 100.000 de români au murit în condiții infernale. Cu resursele economice ale țării încordate la limită, proiectul s-a oprit cu milă după moartea lui Stalin în 1953.

În fața acestui eșec național umilitor, cineva a trebuit să plătească prețul. A avut loc un proces spectacol în care mai mulți bărbați s-au confruntat cu acuzații false de spionaj, fraudă și sabotaj. Trei au fost executați, iar alții au primit pedepse lungi de închisoare.

Acolo, viitorul canal a stat timp de 20 de ani, mucegăindu-se și deteriorându-se, deși o parte din apa sa a fost deviată pentru a iriga fermele din apropiere. Dar Nicolae Ceaușescu, succesorul lui Gheorgiu-Dej, a reluat-o în iunie 1973 numind-o Magistrala Albastră. O firmă din București, Institutul de Proiectare al Transporturilor Rutiere, Nave și Aeriene, a reproiectat canalul cu câte două ecluze pe fiecare braț. S-au folosit utilaje noi și mari de fabricație românească. Ramura de sud a fost finalizată în mai 1984, iar ramura de nord în octombrie 1987, la un cost raportat de 2 miliarde de dolari.

Prima parte a proiectului a fost scoasă din aerografie din istoria României până la căderea comunismului în decembrie 1989, dar chiar și a doua parte a constituit o mobilizare uriașă de echipamente și forță de muncă. Condițiile erau mai bune, dar doar marginal, așa că armata română a făcut o mare parte din muncă. Faza finală a durat 14 ani și au fost excavați 381.000.000 de metri cubi de sol (mai mult decât în construirea canalelor Panama și Suez), iar 5.000.000 de metri cubi de beton au fost turnați pentru ecluze și pereți de susținere.

Un muncitor pe Canalul Dunăre-Marea Neagră

Cu un soț alcoolic și doi copii mici, Elena lucra lângă ecluza Agigea de pe brațul de jos, aproape de Constanța. Acasă era un loc rustic pe coastă, la 40 de kilometri sud. Camioane masive au fost încărcate cu piatră extrasă în apropiere înainte de a fi duse în șlepuri și expediate cine știe unde. Ea și prietena ei Lili – printre puținele femei care lucrau la canal – au verificat dacă camioanele erau pline. Din când în când îi duceau cu mașina până la Constanța și înapoi.

„A fost o perioadă foarte dificilă pentru mine, în frig, ploaie, soare puternic și praf atât de rău încât cu greu puteam să văd”.

„În timpul iernii, a fost cel mai greu, deoarece degetele de la picioare și mâinile îmi erau înghețate. Asta încă îmi provoacă probleme.

„Cel mai periculos lucru a fost când am venit în tura de noapte. Am lucrat 12 ore pe zi. A trebuit să merg mulți kilometri pe jos în întuneric și oricine putea să apară să mă violeze sau să mă omoare oricând. Erau sute de muncitori, inclusiv soldați, prizonieri și bărbați fără locuri de muncă. Era vremea comunismului și toată lumea trebuia să muncească. Aveam pleava societății pe santier.

„Deși nu am văzut niciun deces, am auzit despre ele. Dacă murea un bărbat, era doar îngropat cu excavatorul și nimeni nu a mai auzit de el. Trăiam cu această frică tot timpul și plângeam adesea despre viața pe care trebuia să o suport. A fost traumatizant și încă sufăr din acele zile. Salariul meu era de 1.786 de lei pe lună, ceea ce înseamnă aproximativ 50 de euro. Sincer să fiu, a fost cea mai proastă perioadă din viața mea. În cele din urmă, am renunțat și m-am mutat cu copiii și soțul meu la Arad [315 kilometri nord-vest] și am luat-o de la capăt. Am primit un certificat de asistent medical și mi-am schimbat viața, deși a fost încă o mare luptă pentru a supraviețui.”

constructie cana Dunare Marea Neagra foto

Constructia canalului Dunarea-Marea Neagra

Canalul Dunăre-Marea Neagră, acum o parte recunoscută a rețelei europene de căi navigabile de clasa 6, are o istorie întortocheată și chinuită. Nu a fost atât de imediat profitabil precum au prezis Stalin, Gheorgiu-Dej, Pauker și Ceaușescu.

Din moment ce cele patru ecluze ale sale au fost aproape complet renovate în urmă cu câțiva ani și facilitățile portuare din Constanța au fost modernizate – deși sunt încă mult inferioare, de exemplu, celor din Coreea – a devenit o poartă de intrare pentru Europa de Est. România și vecinii săi Bulgaria, Ungaria, Slovacia și Serbia îl folosesc pentru a trimite produse agricole în Marea Neagră. Oamenii au învățat să fie capitaliști – nu doar producători într-o economie comandată, ci vânzători. Acest canal, sau ar trebui să spun că aceste două canale, sunt simbolice pentru modul în care România este astăzi conectată pe piața mondială. Canalul Dunăre-Marea Neagră, fostul „canal al morții”, căruia Elena Rus i-a dat șase ani din viață, poate fi o moștenire a erei comuniste, dar astăzi aduce României beneficii semnificative.

Descopera si

Romania cea mai mare tara din Balkani

Accidentul minier de la Certej Romania